Ajustarea fiscală a României a fost complicată, doar parțial eficientă și fără sprijin pentru creșterea economică. Ajustarea fiscală are nevoie de o resetare pentru a relansa economia.

În lucrarea noastră „Ajustarea fiscală trebuie să fie simplă, eficientă și să sprijine creșterea economică” (împreună cu Ella Kállai și George Ștefan, 4 iunie 2025), am propus exact ceea ce sugera titlul: o reformă fiscală simplă, bazată pe logică economică, respectiv creșterea impozitării consumului, echilibrată însă printr-o reducere mică a costului muncii și fără majorarea impozitelor pe capital.

La un an distanță, efectele politicilor fiscale implementate de autorități arată că, în esență, un singur instrument, din circa o duzină, a produs întregul efect, respectiv majorarea TVA. Rezultatele bugetare pe primele șapte luni din 2026 arată că am avut dreptate. Câștigurile din TVA au reprezentat 0,7% din PIB, în timp ce veniturile curente au crescut cu doar 0,4% din PIB. Comparativ cu aceeași perioadă a anului trecut, impozitul pe profit și contribuțiile sociale sunt practic neschimbate ca pondere în PIB estimat; câștigul aparent din 2025 la impozitul pe dividende este foarte probabil o încasare cu caracter excepțional, devansată înaintea intrării în vigoare a cotei de 16%; iar impozitele pe cifra de afaceri și impozitul pe construcții aduc venituri, dar nu suficiente — raportat la dimensiunea lor și la numărul de dăți în care au fost modificate — pentru a apărea ca mai mult decât o rotunjire în totalurile de execuție.

Analiza pe 12 luni cumulate (respectiv compararea datelor de venituri pentru perioada aug. 25–iul. 26 cu perioada aug. 24–iul. 25) accentuează rezultatele. Deși acestea sunt doar rezultate parțiale, bazate pe estimarea PIB pentru T2 2026, ele conturează totuși o tendință.

Cel mai frapant este că TVA, de unul singur (+0,8 pp din PIB), explică ceva mai mult decât întreaga creștere netă a veniturilor fiscale (+0,7 pp). Acest lucru este posibil numai pentru că altceva a scăzut: potrivit estimărilor noastre preliminare, contribuțiile sociale au scăzut ca pondere în PIB, de la 11,1% la 10,9% (−0,2 pp). Este un rezultat notabil, având în vedere cât de mult din lista de măsuri din 2025 a vizat extinderea bazei CASS. Nimic din toate acestea nu apare aici ca un câștig net de venituri — dimpotrivă, raportul s-a mișcat în direcția greșită. Impozitul pe profit (2,1%→2,2%) și impozitele pe proprietate (0,5%→0,6%) sunt ambele practic neschimbate, fiecare contribuind cu echivalentul unei rotunjiri din PIB. Astfel, pe un an întreg cumulat, TVA nu este doar componenta cu cea mai mare creștere — el explică peste 100% din creșterea netă, restul componentelor anulându-se aproximativ reciproc.

Economia se află pe o traiectorie de decelerare, cu o medie de −0,5% în ultimele trei trimestre. Acest lucru era de așteptat, dată fiind o consolidare fiscală de această amploare. Dar îngrijorarea reală este că scăderea creșterii economice tendențiale a fost constantă în ultimul deceniu. Iar într-o perioadă în care România a beneficiat de unul dintre cele mai mari afluxuri de capital nerambursabil, prin Planul Național de Redresare și Reziliență (PNRR), creșterea medie a fost la cel mai scăzut nivel, de doar 1%.

Economia a pierdut, de asemenea, aproape 65.000 de locuri de muncă în ultimul an (1,3% din populația ocupată), ceea ce a dus la o creștere cu 10% a numărului de șomeri. Aceste pierderi s-au produs în mare parte în sectorul privat. Așa se explică de ce extinderea bazei contribuțiilor sociale nu a produs rezultatele anticipate de autorități. Economia pare să fi ajuns acum într-un punct în care orice creștere de impozite riscă să aducă mai puține venituri și să încetinească suplimentar creșterea economică.

Progresul real a fost obținut prin reducerea deficitului bugetar la −2,3% din PIB-ul estimat pentru 2026, în primele șapte luni ale anului. Acesta a fost, într-adevăr, scopul principal al reformei. Dar există căi diferite pentru a ajunge la același rezultat, unele cu costuri mai mici decât altele. Riscul acum este ca efectele măsurilor guvernamentale să creeze o distrugere permanentă a capacității de producție, împingând potențialul viitor de creștere a PIB și mai jos și reducând competitivitatea României. Împreună cu potențialele șocuri negative venite din exterior în viitorul apropiat, situația ar putea deveni și mai dificilă.

Acesta ar fi trebuit să fie punctul de plecare al proiectării inițiale a politicii fiscale. Ceea ce s-a întâmplat în realitate, prin patru acte normative în trei ani, a fost opusul unei filosofii: impozitele pe muncă, pe capital și pe consum au fost majorate, mai mult sau mai puțin simultan, fără nicio încercare de a le secvenția, de a proteja bazele cu cel mai bun compromis pentru creștere sau de a acorda economiei un răgaz. Fiecare pachet apare ca un răspuns la deficitul bugetar al anului respectiv, nu ca parte a unei viziuni articulate privind impozitele pe care România le putea majora fără a afecta redresarea de care avea nevoie. A fost un exercițiu pur contabil. Nu a fost economie, care ar fi întrebat mai întâi care sunt reacția comportamentală și costul în creștere economică ale fiecărui instrument, înainte de a alege între ele.

Decalajul de TVA este dovada cea mai clară că nu a fost vorba despre potrivirea instrumentului cu obiectivul. Efortul de întărire a colectării pe care l-am susținut nu a produs până acum niciun rezultat tangibil. Guvernul a ales pe bună dreptate să majoreze cota efectivă de TVA, dar munca structurală, mai lentă, de a colecta efectiv TVA este în mare parte invizibilă. Având în vedere că TVA este singurul instrument care funcționează cu adevărat, un decalaj de TVA blocat nu este o chestiune secundară — este cea mai mare sursă de venituri rămasă, una care nu ar necesita deloc o nouă creștere de impozite pe muncă sau pe capital.

Cererea mai slabă de forță de muncă costă ea însăși bugetul. Creșterea simultană a costului muncii și a impozitelor pe consum a fost, cel mai probabil, principalul factor din spatele pierderii a 65.000 de locuri de muncă doar în ultimul an. În același timp, numărul șomerilor a crescut cu 10%, adică cu 51.000 — ceea ce înseamnă că diferența de aproximativ 14.000 dintre cele două cifre reflectă persoane care au ieșit complet de pe piața muncii, în loc să fie înregistrate ca șomeri, sporind riscul de șomaj structural. Aceasta se întâmplă într-un moment în care șomajul în rândul tinerilor este el însuși în creștere, aproape unul din trei tineri fiind fără loc de muncă.

Valoarea reală s-ar situa probabil în jumătatea inferioară a intervalului, mai aproape de limita salariului minim decât de cea a salariului mediu, în jur de 2,5 mld. lei sau chiar mai mult. Pentru politica publică, implicația este că această compensare fiscală ascunsă, provenită din deteriorarea pieței muncii, este destul de mare. Calculul exclude efectele suplimentare de runda a doua (consum mai slab al gospodăriilor, care se transmite către impozitul pe profit și către veniturile altor gospodării), care ar împinge costul real mai sus. Mai mult, tendința va continua probabil în lunile următoare dacă nu se iau măsuri specifice pentru a o inversa. Acest lucru ar trebui să întărească argumentul în favoarea reducerii contribuțiilor sociale și a unui cost nesalarial al muncii mai redus.